Categorisit la Uncategorized
Asta am avut! O sărbătoare de Paşte foarte liniştită.
În aceste zile s-a predicat despre Recunoaşterea lui Isus. El ne cheamă pe nume şi este o inflexiune a vocii Lui şi un timbru pe care numai cei care L-au cunoscut îl recunosc. Numai stînd în părtăşie cu El în fiecare zi, numai aşa Îl vom recunoaşte dintre atîţia cristoşi falşi.
S-a predicat despre cum ar trebui să fie ucenicul Celui Înviat.
Despre ce aduce în viaţa ucenicilor Săi Cel înviat, Pace, Bucurie şi puterea de a ierta păcatele.
Cei doi ucenici l-au recunoscut, ciudat şi paradoxal lucru, la frîngerea pîinii, acolo li s-au deschis ochii, dar inima le ardea cînd le vorbea din Scripturi.
Nu este tocmai invers? N-ar trebui oare ca tocmai la tîlcuirea Scriturilor să ne deschidă ochii (simbol al cunoşterii în lumea de atunci) şi frîngerea pînii în dulcea părtăşie să ne facă inimile să ardă?
Nu, aici este un chiasm. Este invers ca să înţelegem că nu se pot despărţi una de cealaltă, cunoaşterea bibliei, de părtăşia la frîngerea pîinii;
Vindecarea de zăbăvnicia inimii şi de împiedicarea ochilor se face prin tîlcuire şi părtăşie în comunitatea Duhului.
